Putem crește copii fără constrângeri și amenințări? (II)

infinity symbol 01-1ML: ce anume este evident, când te gândești la aceste trei familii și la experiența lor cu parentajul non violent? Nu vreau să minimizez nimic din film, însă am o curiozitate legată de experiența lor și cum ar putea acea experiență să îi ajute pe părinții care doresc să crească copii așa.

Ana: voi începe, prin a-ți povesti ce este evident la mine, când filmez aceste familii în intimitatea lor pentru o perioadă așa de lungă (una dintre familii este filmată de doi ani!). Cred că cel mai important aspect al filmării acestui film a fost, trezirea sentimentelor de vină și singurătate asociate cu parentajul. În public mă comport cît de frumos pot eu, în spatele ușilor închise apar cele mai îngrozitoare momente de parentaj: urlatul, șantajul, agresiunea, învinovățirea…Obișnuiam să cred că ceilalți părinți se pricep mai bine, o fac mai bine, șamd…Unul din darurile autentice ale filmării acestui documentar îl reprezintă faptul de a fi martorul unor astfel de momente și conștientizarea faptului că nu sunt singură deloc în omenescul și defectele mele.

În mod similar, mi s-a părut incredibil să ascult ședințele de consiliere și să realizez că purtăm CU TOȚII aceleași lupte. La început am fost surprinsă de faptul că mă regăseam în aproape tot ce se discuta în consiliere. Curând mi-am dat seama că prezența la aceste consilieri era aproape la fel de benefică și pentru mine. Asta nu înseamna că nu există diferențe între mine și aceste familii. Suntem foarte diferiți. Procesul de coaching (exersarea/antrenamentul) te ajută să identifici emoții, să sapi mai adânc, să identifici nevoile universale, care stau la baza tuturor sentimentelor noastre. Cu toții simțim furie, frică, tristețe, invidie, frustrare, anxietate, șamd, sentimente trezite de nevoi precum nevoia de conectare, siguranță, confort, competență, șamd…Așadar, deși nu rezonez inițial cu atitudinea sau comportamentul unui părinte în timpul documentarului (al soțului sau al copilului meu) voi înțelege imediat și întotdeauna, o dată ce sentimentele și nevoile au ieșit la suprafață. Pentru mine cel mai important și de bază aspect al Comunicării Nonviolente este schimbarea de perspectivă, și anume trecerea de la judecăți de valoare la compasiune. În propria viață, cu soțul meu, copiii și participanții la documentar, am trăit deschiderea inimii prin conștientizarea nevoilor care ne motivează pe fiecare.

Cred că experiența familiilor cu abordarea Comunicării Nonviolente seamănă foarte mult cu experiența trăită de mine. Mai întâi au crezut că este vorba doar de niște tehnici de parentaj mai eficiente. Au realizat în cele din urmă, că este vorba despre o schimbare de perspectivă majoră, asupra felului în care se vedeau pe ei și pe ceilalți. Acea conștientizare nu a fost mereu bine primită. Pe lângă asta, când părinții erau la început de drum cu deprinderea abordării Comunicării Nonviolente, s-au dat descotorosit de instrumentele proprii precum izolarea denumită time-out și consecințe, fără să fi construit o bază solidă de experimentare a Comunicării Nonviolente. Ca rezultat, la un moment dat au simțit cu toții, că viața lor s-a transformat într-un haos total, și că CNV-ul nu prea funcționa, era drăguț în teorie dar imposibil de pus în practică. Păreau să creadă că li s-a arătat de ce metodele lor de parentaj reprezentau ceva ce nu doresc să folosească, fără a li se oferi o alternativă de pus în practică. În timp au început să observe cum se transformau relațiile lor, iar frustrarea a fost înlocuită cu gratitudine.

Cred că este ok să ne arătăm frustrarea și efortul, când alegem să ne creștem copiii altfel, când alegem să ne îndepărtăm de parentajul tradițional și să ne îndreptăm către o abordare bazată pe colaborare, drumul se arată cu povârnișuri. Nimeni dintre noi nu a fost crescut așa, și foarte puțini dintre noi au fost expuși, sau au exersat abilitățile necesare pentru o astfel de comunicare sau un astfel de parentaj. De aceea este necesară practicarea și de aceea durează atât de mult să o integrăm. Este unul dintre motivele pentru care o facem atât de diferit, și câteodată alegem să păstrăm din strategiile tradiționale, care funcționează pentru noi. De patru ani practic Comunicarea Nonviolentă. Unele aspecte le stăpânesc foarte bine, alte aspecte par să îmi fie total necunoscute.

Acesta este unul dintre motivele pentru care urmăresc de patru ani aceste familii, pentru a vedea impactul în timp al acestei schimbări de perspectivă a conștiinței noastre.

Un alt motiv îl constituie faptul că, unii oameni cred despre copiii crescuți așa, că vor ajunge răsfățați, printre alte frici asociate cu parentajul permisiv. Permisivitatea nu are nimic de a face cu parentajul bazat pe parteneriat. Dar fiecare dintre noi cei care au făcut această tranziție, s-a lovit de teama că, dacă nu suntem noi în control, copilul nostru ne va controla pe noi. Văzând copiii aceștia timp de patru ani pot scoate din calcul această prejudecată. Imaginați-vă că vedeți copii între 2 și 7 ani transformându-se în fața camerei în copii de 6 și 11 ani sensibili, competenți, și capabili să rezolve probleme. Ce dovadă mai bună ați putea obține?

ML: Ai menționat valoarea consilierii. Bănuiesc că unii dintre părinții care citesc acest articol ar putea beneficia de un astfel de sprijin. Ne poți ajuta, să ne facem o idee, despre cum arată o astfel de sesiune de consiliere, și poți chiar încheia cu câteva sfaturi pentru părinții, care doresc să se îndepărteze de la comunicarea bazată pe dominație.

Ana: cred că abordarea coaching-ului (antrenamentului) este un concept care este aplicat cu foarte mare succes în multe arii profesionale cum ar fi, educație, medicină, și bineînțeles sport. Cred că știm deja, că deși mulți sportivi sunt talentați, toți trebuie să se antreneze în fiecare zi, și mai știm că nu se pot opri indiferent de cât de buni au devenit. Deși, conceptul de exersare și coaching (antrenament) este cultural vorbind asociat sporturilor, credem în mod eronat că parentajul este natural și instinctiv. Doar nu e operație pe creier, și se practică de când lumea. În realitate, parentajul conștient este orice mai puțin natural și instinctiv.

Avem nevoie să învățăm din nou cum să comunicăm – nu doar cum să vorbim, dar cum să ascultăm, înțelegem, împărtășim.

Îmi amintesc o conversație cu un prieten bun care se plângea de șeful lui. I-am spus că “îmi pare rău că te simți atât de furios”. “Eu nu sunt furios”, mi-a spus el, “șeful meu este” eu doar îți povestesc ce s-a întâmplat. Nu avea nici cea mai vagă idee despre ce simțea, și cred că majoritatea dintre noi nu are. Am fost învățați încă din copilărie să ne deconectăm de la trăirile și nevoile noastre.

Gândiți-vă la un copil mic care cade și la cuvintele asociate cu momenul respectiv: „ești ok, ești ok”….cine nu face asta? Însă copilul nu este “ok”. Ar putea fi speriat, sau ar putea simți ceva durere de la căzătură, sau poate (și mai important) este frustrat pentru că a căzut în timpul unui joc de la care a fost oprit. Orice ar fi, nu învață nimic din asta dacă i se spune că este ( a se citi) ok și dacă este șușuit. Sau gândiți-vă la un copilaș care spune: “o urăsc pe bunica / îl urăsc pe fratele meu / etc”, și la răspunsul imediat: “nu, nu este adevărat, știi că o oiubești pe bunica / pe micul Henry / în fine. Este o normă culturală și un comportament acceptat: băieții nu plâng (flăcăii sunt curajoși), fetele nu se înfurie (o domnișoară nu se poartă așa) , copiii se poartă frumos și nu arată emoții puternice (nu se pierd cu firea). În general, trăirile neplăcute sunt date la o parte, atât în noi cât și în copiii noștri.

Așadar, da, avem nevoie de pregătire, coaching, și foarte multă practică. Totul începe cu dorința de a face lucrurile diferit, cu dorința de a avea cu cei pe care îi iubim (și cu noi înșine), relații profunde, bazate pe conectare, încredere, bucurie. O dată ce simțim acest impuls totul poate începe. Sper că Taking Our Places (Locul nostru) va trezi sau va întări acest impuls în cât mai mulți părinți.

Lucrez la un website www.parentingthemovie.com pentru a oferi părinților acces facil la resurse precum: articole, cărți, grupuri de suport, ședințe online, consilieri.

De îndată ce filmul va fi disponibil, obiectivul meu este de a avea o comunitate pe teritoriul Statelor Unite care să faciliteze grupuri de sprijin și coaching pentru părinții interesați să afle mai multe. Între timp cei interesați pot urmări trailerul Taking Our Places și/sau pot participa la creearea documentarului, care este finanțat prin contribuții individuale.

https://www.psychologytoday.com/blog/between-the-lines/201410/parenting-without-threats-coercion-part-2

Traducere și adaptare,
Florina Oprea